La invitaţia Direcţiei de Asistenţă Socială Oradea, dna Mihaela Tatu, trainer pentru limbajul paraverbal şi nonverbal, a susţinut un seminar, în Sala „Florica Ungur” din Oradea.

Seminarul, interactiv, intitulat „Educaţia unui copil începe odată cu educaţia mamei. Comunicare în cadrul familiei” s-a adresat mamelor – asistenţi personali ai copiilor cu dizabilităţi şi a adunat un număr de 60 de persoane.

În deschiderea evenimentului, dna Tatu le-a transmis celor prezenţi: „Să găsiţi forţa de a merge mai departe, a avea un copil cu dizabilitate fiind, poate, una dintre cele mai grele provocări ale vieţii. Nici un părinte nu îşi doreşte şi nu este pregătit pentru a face faţă suferinţei propriului copil, mama fiind figura emblematică în tot traseul pe care copilul, indiferent de dizbilitatea pe care o are, îl va urma în viaţă. Ne-am întâlnit azi să împărtăşesc cu dumneavoastră, dragi părinţi, frământările sufleteşti şi să învăţăm unii de la alţii din experienţele frumoase sau mai puţin frumoase pe care viaţa ni le-a oferit.”

Unul dintre aspectele discutate a fost izolarea socială, care, din păcate, intervine odată cu naşterea unui copil cu dizabiliate, principalul motiv fiind lipsa de înţelegere a celor din jur, prieteni, rude.

Deşi nu există o vindecare, în marea majoritate a dizabilităţilor, trebuie găsite formule pentru acomodare şi pentru acceptare, de aceea unul dintre mesajele transmise a fost acela că: „Suntem ceea ce alegem să fim”.

Părinţii, dar în mod special mama, trebuie să stie că exemplele şi faptele din căminul conjugal sunt primele şi cele mai puternice simţăminte care se întipăresc în mintea şi sufletul copiilor lor.

Mama are datoria de a începe educatia copiilor şi de a-i îndruma, de a le insufla principii morale şi un sistem de valori sănătos. Cultivarea vointei este temelia modului de a gândi şi a lucra, în general, numai o educatie buna a facultatilor fizice si intelectuale nu-i de ajuns pentru ca omul sa fie pe deplin format.

Părintele este singurul în măsură să îşi organizeze viaţa, astfel încât, naşterea unui copil cu dizabilitate să nu fie percepută ca tragedia vieţii lor, să accepte faptul ca în primul rând li s-a dat acest lucru pentru că sunt oameni speciali care au puterea să ducă această cruce, aceşti copii fiind copii speciali şi pozitivi, cu o personalitate unică.

„Înainte de orice, vreau să-i mulţumesc dnei Arina Moş, directorul DAS Oradea, pentru iniţiativă. În urma unui dialog pe care l-am avut, culmea, la Bucureşti, am ajuns la concluzia că unele dintre informaţiile pe care le deţineam şi obiectul muncii mele de acum, ar putea să fie de folos doamnelor, mamelor, care au în întreţinere copii, puţin altfel, copii speciali dar minunaţi. Aceşti copii depind de mamele lor, nu numai fizic dar şi emoţional, depinzând de starea de spirit a acestora. Ori, din moment ce nu putem schimba povestea vieţilor lor, cred că ar fi bine ca ele să conştientizeze că indiferent dacă sunt triste şi amărâte şi transmit tristeţe, fie că sunt cu zâmbetul pe buze şi se bucură de fiecare clipă de armonie şi de fiecare moment pe care îl petrec alături de copiii lor, lucrurile rămân aceleaşi. Cel mai bine ar fi să se întâlnească între ele, să-şi împărtăşească bunele şi relele şi să trăiască cu zâmbetul pe buze. Asta am încercat azi, să le fac să realizeze că starea de spirit este importantă, că femeia este cea care generează echilibru şi armonie întregii familii. Le doresc mămicilor, azi prezente la acest seminar, şi nu numai, sănătate, inteligenţă emoţională şi nu în ultimul rând răbdare şi înţelepciune să poată duce crucea grea şi soţilor lor să le sprijine, pentru că aceste poveşti nu sunt doar ale mamelor ci ale întregii familii. Direcţiei de Asistenţă Socială Oradea vă mulţumesc că le sprijiniţi şi vă doresc să aveţi răbdare, empatie şi compasiune în greaua misiune pe care o aveţi, de a duce mai departe această mare responsabilitate, aceea de a fi alături şi a sprijini aceste mame, adevărate mame eroine.”, a transmis, în încheiere, dna Mihaela Tatu.

Educaţia şi acceptarea începe cu noi şi cu modalitatea pe care o alegem de a prezenta comunităţii copiii noştri cu dizabilităţi.